Iarnă, sfârșit de decembrie, undeva pe munte, în vacanță. Ieșiserăm la schi, spre seară, dar după câteva ture am părăsit pârtia și ne-am avântat prin nămeți. La un moment dat am căzut amândoi. Atunci am renunțat la schiuri… Ningea ușor, aerul era nițel cam rece, iar zăpada moale, până la genunchi. Nu se puteau face bulgări, dar ne aruncam zăpada în față cu palmele alăturate, ca niște lopeți și râdeam fericiți. Ne-am umplut de zăpadă, din cap până în picioare. 

Cu fețele îmbujorate, uzi până la piele, am revenit în cabană să ne schimbăm în straie uscate, să ne încălzim. Ne ajutam unul pe celălalt să ne descotorosim de hainele grele, ude.  Nu mai aveam nimic uscat pe noi. Le-am întins sfioși lângă șemineu, să se usuce.
Focul ardea trosnind, luminând ușor încăperea, iar cele câteva lemne de brad dădeau o căldură molatecă, plăcută. Nu ne priveam, eram emoționați și puțin rușinați. Ți-am învelit trupul în prosopul mare și pufos și te-am masat, ușor, cu el… 
Priveam amândoi lumina caldă a șemineului… Ne furnicau degetele la mâini și la picioare, fețele ardeau, inimile băteau nebunește… Te țineam în brațe și priveam în gol spre flacăra șemineului, fiecare din noi trăindu-și propriul său vis. Nu schițam niciun gest, nimic nu trebuia să spunem. Simțeam amândoi cum ne fierbe sângele în vene, dar nu făceam nimic. Era clipa eternă a fericirii…

Suflet Pribeag