Era toamnă… O toamnă arămie, caldă, plină de miresme și culori. Un vânt călduț adia ușor printre ramuri, agitând frunzele gata să cadă, purtând câte una, din când în când, către veșnicia humei… Cutreieram pe cărări și drumuri sălbatice, pe care circulau din când în când păstorii cu turmele și animalele lor de povară, printre sălașe risipite pe dealuri trecând prin fânețe și poieni.

Ne-am îndepărtat cam mult de cabană, se lăsa înserarea și nu mai aveam timp să ne întoarcem. Ne-am hotărât să căutăm un loc pentru a poposi și odihni peste noapte. Am ales cu privirea unul din sălașele ce se zăreau pe creastă și am pornit hotărâți într-acolo. Tocmai la timp, pentru că soarele se strecurase deja dincolo de culmea dealului, iar întunericul se revărsa încet dar sigur peste văi și peste dealuri. Până am ajuns, se întunecase deja, dar aveam o lanternă cu noi și ne-am descurcat.
La sălaș nu era nimeni. Ușa era încuiată, primprejur nicio mișcare… Să pornim mai departe? Ce să facem, unde să mergem? Nu aveam niciun plan de rezervă. Lângă sălaș erau două căpițe. În caz că n-aveam încotro, puteau să fie planul B. Sau poate podul cu fân…
Tot uitându-ne cu lanterna prin preajma intrării, ne-am dat seama că descuietoarea/încuietoarea ușii trebuia să fie undeva, pe-aproape. Am căutat atent și am găsit-o într-o crăpătură, într-un spațiu liber dintre grindă și tocul în care era fixată ușa. O aveam dar n-a fost simplu să o folosim!!
Până la urmă, am reușit și am intrat. Înăuntru, un cuptor rustic din lut, acoperit cu o plită de fontă, o masă, un pat și un dulăpior. Mai erau și două scăunele de lemn, sub masă, iar alături de aceasta o lădiță de lemn în care am găsit așternuturi pentru pat, curate, mirosind a busuioc. În dulăpior era o bucată de slănină și una de brânză, lângă o jumătate de mămăligă vârtoasă. Și-o ceapă.
Ne era foame, dar nu îndrăzneam să ne atingem de bucate. Am scotocit prin sacii mici, de voiaj și am găsit câteva napolitane lângă două eugenii și o ciocolată cu rom. Cam puțin, dar erau ale noastre… Afară începuse să se lumineze oarecum… O lună plină, rotundă, își trimitea lumina printre ramurile unui cireș bătrân din fața sălașului, chiar în dreptul ferestrei de lângă masă. Ne-am așezat pe scăunele într-o parte și în cealaltă a mesei și am stins lanterna pentru a lua „cina” la lumina lunii.
Am revenit la dulăpior și-am pus bucatele pe masă. Mâncam încet privind tăcuți pe fereastră umbrele cireșului ce se întindeau lungi peste florile din fața casei, spre fereastra odăii.
Era atâta liniște încât se auzeau larvele de croitori cum rodeau lemnul uscat al grinzilor. Afară, printre frunzele ruginite ale viței de vie de sub streașină, scârțâia un gândac pe jumătate amorțit.
Nu era rece, dar nici cald. Am aprins focul. În câteva minute am și simțit cum se-ncălzește, pentru că spațiul era destul de mic. Pe lângă ușița sobei ieșeau câteva raze jucăușe de lumină, galben-roșiatică. Ce caldă era, față de lumina albăstruie a razelor de lună! Era o vreme foarte potrivită pentru a visa, ori pentru a trăi o clipă de vis…
Am întins pe pat așternuturile curate, ne-am dezbrăcat și ne-am strecurat ușor sub pledul mițos ce era întins pe pat. Era plăcut, ca o blană de oaie dar cu părul fin, aproape mătăsos, dar mai aspru totuși decât păturile sintetice de la cabană. Asprime care ne dădea fiori…
Lumina lunii își trimitea razele până la jumătatea patului.
Ne-am cuprins cu brațele, amândoi, într-o îmbrățișare caldă, tandră. Eram cu gândurile departe, fiecare privea peste umărul celuilalt, eu spre perete, tu spre fereastră. Am stat asa nemișcați ascultând trosnetul lemnelor în sobă, bătăile inimilor, țârâitul greierului, ronțăitul larvelor, lătratul unui câine în depărtare, strigătul unei cucuvele. Până și respirația noastră firească părea zgomotoasă în liniștea aproape absolută…
După o vreme, mi-ai spus în șoaptă noapte bună, mi-ai întors spatele și te-ai cuibărit în căușul trupului meu, lăsându-mă să te cuprind de mijloc. Erai aproape, atât de aproape de inima mea… mai, mai că inimile noastre se atingeau, că-și simțeau reciproc bătăile…
Am urcat mâna ușor de pe mijlocul tău și am cuprins cu palma unul dintre sâni… Așa, cuminte, ți-am șoptit noapte bună. Simțindu-mi palma cuprinzându-ți sânul ai tresărit ușor, mi-ai pus mâna pe mâna mea și, printr-o mișcare lentă, hotărâtă dar cu blândețe, ai mutat-o acolo unde trebuia cuminte să rămână, în jurul mijlocului tău, iar somnul ne-a furat curând pe amândoi…

Suflet Pribeag